While reading this post imagine that I’m in front of you, and you tell me all this things, cause that’s how it’s meant to work.

It’s easy to say “I love you” when you don’t…
When you really love someone, you kind of become afraid of that person. Afraid of talking to her. Afraid of disappointing her. Finally, afraid of not being loved…
And even if the only thing you want in this world is to be close to her, it’s much easier to stay aside, looking at her, hoping she thinks of you…at least sometimes…because you think of her everytime…
And you’re afraid even to hug her, because you don’t know what her reaction will be…and of course you want to hug her, you want her close, but you’re too weak to do that… You can’t… Just the way you can’t tell her that you love her…
You’re lucky to live in the 21st century so you can send her a message making her know how much she matters to you. But you can’t hug her virtually…
You don’t know what she feels towards you, because she never tells you anything about her feelings.
And sometimes you think that it doesn’t matter, does she love you or doesn’t… You just want her to know what you’re feeling… But of course you want to know what she’s feeling, cause you’re tired of illusions… You’re tired of them, but you continue to create them…because you want to feel comfortable.
You adore the nights when you see her in dreams, because you adore to admire her beauty… You can of course admire her in the real life, when she is not that far, but you can’t…again because you’re afraid. Afraid of being caught staring at her, afraid of not being understood right… But you want to stare at her… Her eyes are the most beautiful eyes in the world…and her smile, you’d do anything to see her smiling…because that makes you happy…
You want to look at her falling asleep, you want to see her when you wake up…
You want to have her by your side everytime… And you ask yourself “Does she want the same?”. You have no answer to this question…only hope… And again you’re tired of hoping, but you continue…
You remember the unique moments you’ve spent with her (even if there are not many that moments, and maybe they meaned nothing) , and you’re afraid they will never repeat…

You know you love her, you’re sure you do… And you want her to be sure either. That’s why you type one more message “I love you”… And most of all in this world you want her to reply “I love you too”… Of course you realize that won’t happen, but you hope… That’s a thing you do better than anyone…

After finishing to write this post, you will continue to be thinking of her, and you will never stop…because you love her, and that’s the only thing that matters.

De mult n-am mai scris nimic aici. Scriu azi și nu știu când voi scrie următoarea dată, dacă voi mai scrie.

N-am scris pentru că n-am avut motive, sau, am avut motive, dar nu-mi puteam permite să fiu sincer, chiar și cu un cititor întâmplător al acestui blog. M-am decis azi să scriu pentru că am ajuns la o limită, simt eu, și nu mai pot ține totul în mine, dar nici nu pot mărturisi nimănui.

Am obosit de zâmbetu-mi fals… E uimitor cât de diferit poate fi ceea ce ai în interior de ceea ce arăți celorlalți. E greu să ascunzi durerea, dar e posibil. E, însă, foarte obositor…și eu m-am săturat. Nu-s împotrivă să plâng vreo jumătate de oră dacă aș ști că asta ajută, dar nu pot plânge. ”Sunt bărbat.” Și nici nu prea cred că plânsul poate schimba ceva.

Nu prea știam ce e asta o discuție de suflet…și după ce am aflat, câteva zile în urmă, îmi lipsește un asemenea dialog. O duscuție cu o persoană care, cel puțin, pare să te înțeleagă și te acceptă așa cum ești, pentru că…nu știu de ce… Dar oamenii sunt atât de stranii. Pe acea persoană care 5-6 zile în urmă îmi era atât de aproape, o simt azi atât de departe… Și-mi pare că, cu fiecare secundă ea se distanțează tot mai mult de mine, și nu mi-e bine deloc…

Da, sunt egoist… E firesc… Am nevoie de susținere, ca și orice persoană, dar nu încerc să profit de nimeni. Sunt chiar foarte dispus să ofer susținere, dar parcă nimeni n-ar avea nevoie de înțelegerea mea… Nimeni nu mi se deschide așa cum o fac eu… Și asta mă face să mă simt și mai rău… Și pe de-asupra o fată care-mi spune: ”Putem fi doar prieteni” ca răspuns la declarația mea sinceră… Măcar de n-ar fi atât de…… Știu că nu-i pasă și aș fi mai liniștit dacă mi-ar spune asta…

E dureros să realizezi că ai oferit dragoste unei persoane care nu o merită…

…Și s-ar părea că ai aproape persoane care o merită mai mult. Dar e trist când anume acestea sunt cele care se distanțează de tine atunci când îți dorești asta cel mai puțin…

Da și ca să spun tot cât mai sincer, voi menționa că acea persoană care mi-a făcut cunăștință cu discuțiile de suflet e o fată… Și nu credeam că e posibilă existența unei prietenii între băiat și fată, iar ea mi-a demonstrat… Și-mi amintesc foarte bine acele câteva secunde de îmbrățișare prietenească și… Mai vreau… Poate nu doar atât, poate mai mult… Și-s trist când realizez că ”You don’t get the same moment twice in life.” Poate nu voi mai fi niciodată atât de aproape de ea, pentru că ea nu mă vrea aproape, sau pentru că eu n-am făcut ceva corect. Și parcă am convenit că suntem prieteni, și nu cred că deja am reușit să mă îndrăgostesc, dar nu știu de ce mă doare când ea ia o atitudine ironică față de mine… Simt că nu-s departe de dragoste, dar îmi promit că mă voi controla pentru că știu cum asta se termită, tot timpul… Mi-e dor de ea, și chiar dacă o văd zilnic, ea e departe de mine, cel puțin eu n-o simt aproape…

Și nu-mi place acest lucru… Dar… așa e viața…

 

Această postare e o aglomerație de gânduri și sentimente destul de neordonate, dar principalul, cred eu, e că mă simt mai bine acum, după ce am scris.

Prietenia…

Da, sunt și eu om, destul de antisocial, dar am prieteni, puțini, dar (sper) adevărați.
Din propria experiență știu că e destul de dificil să obții prietenia cuiva, și e extrem de ușor să o pierzi.
Nu aș fi scris despre prietenie probabil niciodată, dar, după careva evenimente recente în viața mea, am decis că ar fi bine.
Foarte recent, câteva ore în urmă,  m-am certat cu cel mai bun prieten al meu. Ne-am certat că de obicei, din cauza la lucruri nesemnificative, dar de data asta, totul a ajuns un pic mai departe decât de obicei. Nu voi intra în detalii…dar voi menționa că mă simt destul de prost… Chiar dacă ființa mea egoistă mă convinge că el e de vină, mă simt atât de indepărtat de el și consider că am ajuns la o situație destul de critică… De câteva ori mi-a venit în cap ideea să exclud această persoană din viața mea… Dar încerc să judec rațional,  și-mi dau seama că nu pot… Cât de tare nu aș vrea, nu pot… Fiindcă fără prietenia lui eu n-aș fi fost cine sunt. Și fără el viața mea ar continua, dar n-aș avea susținerea lui… El m-a ajutat să înțeleg atâtea despre mine și despre viață… Poate indirect, dar el m-a ajutat să devin omul care sunt. Și nu pot spune că sunt ideal, dar sunt mai bun decât mulți care mă înconjoară. Și inclusiv datorită lui…
Poate într-adevăr el a greșit,  dar eu mă simt vinovat… Demnitatea-mi poate exagerată, nu-mi permite să-mi cer iertare, dar dacă el(tu) citește(citești) asta, vreau sa știe(știi) că-mi pare rău…

P.S.:Prețuiți-vă pritenii, fiindcă cu siguranță nu aveți chiar atât de mulți.(mă refer la prieteni adevărați).

O istorie tristă din viața unui visător (partea II)

Miercuri dimineața m-am trezit ușor, m-am trezit gândindu-mă la EA. De fapt, toată ziua m-am gândit la EA, la viitorul nostru împreună. Când am venit după-amiaza acasă m-am gândit să-i scriu ceva, dar nu știam ce și am renunțat. Cu toate că prietenul meu cel mai bun susținea că e o farsă și îmi fac speranțe în gol, eu nu-l ascultam. Rațiunea mea era complet de acord cu el, dar inima se bucura că în curând ei i se va alătura o altă inimă, atât de mult așteptată.

Am vrut să deschid blog-ul și să scriu despre ceea ce simțeam atunci, dar am decis că ar fi mai bine să mai aștept, să scriu după ce ne vom vedea sâmbăta.

DAR, mă copleșea tot mai mult gândul că e o farsă, că vrea să mă ia în râs, că voi merge acolo unde ne-am înțeles să ne întâlnim și nu voi vedea pe nimeni, că voi rămâne dezamăgit. Făceam tot posibilul ca să-l alung, dar degeaba. Nu am dormit undeva până la ora 4 dimineața din cauza luptelor ce aveau loc în interiorul meu între speranță și pesimism. Am dormit puțin mai mult de 2 ore în noaptea aceea și n-am dormit bine. M-am trezit extenuat, și toată ziua am fost extrem de pasiv.

Și totul s-a schimbat când ea mi-a trimis un mesaj, doar o emotigramă:„:*”. Am primit mesajul la ora 18:18. La 18:30 am vrut să mai văd o dată acest mesaj plin de sens (pentru mine). Am deschis aplicația Facebook Messenger pe telefon, și la EA conversația era goală. Au urmat câteva minute de confuzie. Mi-am explicat această neclaritate prin faptul că, eu am fost cel care a șters mesajul, dar am făcut-o automat, și nu am acordat o atenție deosebită acestei acțiuni. Astfel, varianta pesimistă care existase în mintea mea, s-a epuizat definitiv. Eram iarăși sigur că totul va fi perfect, cel puțin foarte bine.

Noaptea de joi spre vineri am dormit-o bine, și în întregime. Vineri dimineața m-am trezit nu doar fericit, ci și odihnit. Ziua de vineri a trecut extrem de greu, cel puțin pentru mine. Așteptam cu nerăbdare clipele fericite pe care eram sigur că le voi trăi. Așa a venit și seara, a trecut și nlaptea, în așteptare, care era destul de insuportabilă.

Sâmbătă m-am trezit devreme, înainte de 6. La ora 8 cel mai frumos costum pe care îl am era gata, cu toate că trebuia să ne întâlnim la 15. Iarăși au urmat ore de așteptare. Am ieșit din casă la 13:30 pentru că dorea să-i cumpăr și flori. Am ales mult timp buchetul, l-am plătit (destul de scump) și m-am îndreptat spre cinematograf. La 15 fără 5 minute eram peste drum. Am văzut-o, am recunoscut-o, dar….nu era singură, era cu un băiat, după toate iubitul ei (o ținea de brâu și am dedus acest lucru)… Am simțit o slăbiciune în genunchi, dar și o furie puternică. Am aruncat florile într-o urnă, și am intrat într-o pizzerie (nu am ales mult, era cel mai apropiat local). M-am așezat și am cerut coniac. Chelnerița m-a întrebat dacă am 18 și eu am mințit-o, am spus că da. Ea a adăugat “cred că nu e nevoie să cer buletinul“, la care eu am răspuns indignat și pe un ton accentuat:”De ce v-aș minți, domnișoară?”. Ea nu a mai zis nimic, dar s-a auzit un glas din spatele ei:”Pentru că vrei să bei.” Am recunoscut imediat glasul, era un vecin de-al meu care mă cunoaște bine. M-a văzut în ce hal sunt, și mi-a interzis să beau coniac. Mi-a comandat o bere. I-am povestit pe scurt despre trădarea crudă căreia fusesem supus. M-a ajutat să mă calmez. M-a adus acasă și îi sunt recunoscător.

M-am întins pe pat și am început să reflectez asupra celor întâmplate. Am încercat să-mi amintesc amănunțit acea discuție din 1 aprilie. Nu puteam. Îmi apăreau în minte doar fragmente neclare….atunci am înțeles. Conversația a avut loc în vis. Într-adevăr eu m-am trezit abia după ce am “adormit” a doua oară. Atunci joi ce se întâmplase? Presupun că a fost un daydream, de aceea și n-am putut vizualiza mesajul mai apoi.

Pentru prima dată am regretat că am o așa de mare experiență în vise. N-am putut să fac diferența dintre vis și realitate…și asta nu e bine deloc.

Dar viața continuă, și trebuie să o trăiesc…

O istorie tristă din viața unui visător (partea I)

În trecut obișnuiam să visez mult. Aveam vise lucide, cream în ele lumea așa cum o doream, eram fericit… Însă faptul că iubeam atât de mult lumea pe care o crea conștientul meu în subconștient a avut un impact puternic asupra mea, asupra stării psihologice în care mă aflam… Treptat am început să fac cu greu diferență între realitate și vis. Așa am ajuns la o stare critică. Am luat o decizie importantă și cred că și corectă: de a încerca să abandonez visele. Dar cum?… Foarte simplu. Ca să visez eu trebuie să ascult muzică în timpul somnului. O perioadă lungă în trecut eu dormeam cu muzică în căști, și visam în fiecare noapte. Ca să abandonez visele mi-a fost sificient să abandonez căștile. Vreo lună n-am visat nimic. Nu iubeam realitatea mai mult decât visul, dar cel puțin nu riscam să-mi ies definitiv din minți. 

Undeva de la sfârșitul lui februarie până pe  1 aprilie nu am avut nici un vis, și totul mergea bine. Însă cu subconștientul nu te pui. În după-amiaza zilei de întâi am venit acasă obosit. M-am culcat pe pat ca să mă relaxez un pic. La vecini cânta muzică: Carla’s Dreams-It’s raining, una dintre piesele preferate de-ale mele din timpul „depresiei”. Fără să vreau am adormit…și am început să visez. Eram la mine în cameră, și era să cred că sunt în realitate, dacă nu observam că ușa de la cameră era situată altfel decât trebuie să fie. Am înțeles că visez, și a apărut luciditatea. Am înțeles că trebuie să părăsesc această lume, pe care cu o lună în urmă era să mă strădui să o perfecționez, și nicidecum să nu o abandonez. Dar nu știam cum să mă trezesc. Niciodată în toată experiența mea nu am încercat să ies din vis…atunci însă simțeam că nu mai pot rămâne acolo nici măcar pe un minut, încercam să-mi interzic acest lucru. M-am pișcat pe mâini de vreo 50 de ori, dar fără efect. M-am gândit că trebuie să mor. Am decis să sar de la balcon, dar eu trăiesc la al doilea etaj. Eram într-un vis lucid, așa că m-am concentrat asupra camerei mele și am început să mă conving că ea se află la etajul 10. M-am uitat pe fereastră…DA! Eram la o înălțime destul de mare. Am deschis fereastra și am sărit. Timp de vreo 1-2 secude am ajuns la pământ. Lovitura m-a făcut să mă trezesc… Eu doream să ies din subconștient, dar subconștientul nu a vrut să mă elibereze. Am avut o trezire falsă (false awakening). Nu eram în camera mea, și pe lângă toate mai era și noapte. Au urmat încă vreo 5 treziri care de fapt erau iluzii. Și în sfârșit m-am trezit în camera mea. Încă mai cânta acea piesă la vecini. M-am uitat la ceas și am văzut că dormisem mai puțin de 2 minute. Destul de straniu, dar, ținând cont de dorința pe care o avusesem de a mă trezi, era destul de firesc.

După ce încă vreo 5 minute mi-am revenit după ce văzusem și ce trăisem, am auzit un sunet din partea calculatorului: primisem un mesaj pe facebook. Era de la EA-de la fata pe care o iubesc. Un „Salut”. Așa a început discuția care a durat mai mult de 30 minute. M-a întrebat ce muzică îmi place, ce filme… Până la urmă am convenit să mergem sâmbătă la film, la „Non-stop”. A fost propunerea ei. Nici nu știam ce gen de  film este, doar văzusem în ziua aceea un anunț pe fațada cinematografului, dar nu-i atrăsesem atenție. Dar cu ea m-aș fi dus oriunde. Important e să fiu cu Ea… Știam că avea prieten, dar din cauza euforiei, am scăpat din vedere acest fapt. Eram fericit, dar extenuat. Am decis să mai dorm un pic. Dar mai întâi am șters conversația cu EA, ca să nu vadă sora mea. M-am culcat la 16:06. M-am trezit după două ore. 

Imediat după ce m-am trezit m-am lăudat prietenului cel mai bun al meu. A spus că se bucură pentru mine, dar pare a fi o farsă de 1 aprilie… Într-adevăr. Până a discuta cu el nu reflectasem asupra acestei variante, credeam că totul e serios. Aveam încredere în EA, dar am decis totuși să verific. I-am trimis prietenului ei un mesaj în care l-am întrebat cum merge relația lor. El a răspuns „Foarte bine”. Desigur că eu m-am gândit că: poate el minte, poate EA vrea ca să se despartă de el, însă încă nu i-a spus, și încă mulți de „poate”… Am rămas îngândurat, și totuși, eram fericit. Nu m-am mai gândit că totul e, posibil, o farsă, pentru prima dată în viață eram atât de sigur în fericirea mea. 

M-am culcat pe la orele 21, dar am adormit târziu după miezul nopții. Era abia marți, dar eu deja îmi făceam planuri pentru sâmbătă. Mă gândeam dacă să-i cumpăr flori sau nu, cum să mă îmbrac, cum să mă comport, și multe alte lucruri. 

Am dormit puțin, dar bine, și n-am visat nimic…

Un nou început…

A trecut mai mult de o lună de când am scris ultima dată. De ce n-am scris?… Din lipsă de timp… Nu. Lipsa de timp e un pretext după care îmi ascund sentimentele, pe care aș vrea să le descriu aici, pe blog, dar ceva mă oprește…și nu prea știu ce.
Multe s-au schimbat timp de o lună… Sunt cu o lună mai mare, respectiv sunt puțin mai trist, mai nostalgic.
Mă simt altfel…pentru că nu mai sunt același.
Nu știu dacă a observat cineva absența mea. Dar mie blog-ul mi-a lipsit. Și m-am întors…
Totuși pauza aceasta a fost  utilă. Am reușit să-mi fac un pic de ordine în gânduri… Uneori, scriind ceea ce simt, mă fac pe mine însumi mai confuz.
Acum am entuziasm…vreau să scriu. Nu știu cât de des voi publica post-uri, dar sper că nu mai rar decât înainte.
În viața mea de blogger începe o nouă etapă. Voi reuși sau nu, va arăta timpul…

Timpul

Sunt într-o criză de timp, una stranie. Am o mulțime de timp liber, dar nu mai reușesc să fac ceea ce-mi place. Nu găsesc nici un moment liber pentru a scrie pe blog, pentru a citi ceva… Dar am timp liber. E absurd. Să nu găsești ceea ce ai. Dar mi se întâmplă… Consum timpul pentru activități inutile, probabil. Petrec ore întregi pe rețelele de socializare. Pare interesant să dai like-uri, să comentezi poze, dar e inutil. E o adevărată pierdere de timp. Abia acum mi-am dat seama că eu am cauzat această criză, și încerc să găsesc soluția. Faptul că am început să scriu, am găsit aceste momente valoroase cred că e un succes bun. 

De fapt, ce cred eu despre timp? Cred că e un lucru ce trece și nu poate fi întors.Nici nu știu dacă e lucru. E pur și simplu ceva. E cert faptul că nu poate fi întors, dar eu mai am o păere, pe care o au și alții, că timpul poate fi contractat și dilatat. Nu mă refer deloc la călătorii în timp. Mărefer la lucruri pe care le-am observat. Uitându-mă la ceas, de mai multe ori am observat că el merge mai repede decât ar trebui, cam de 2 ori. Când am observat asta prima dată, nu am acordat atenție. A doua oară, însă, intenționat mi-am concentrat privirea spre ceas, am urmărit câteva minute și am înțeles că nu mi s-a părut nimic, ceasul într-adevăr mergea mai repede. Din acest motiv consider greșită opinia cuiva care spune că timpul e neflexibil.
Am reușit să înțeleg prin aceste experiențe că nu trebuie să pierd nici o secundă fără rost, fiindcă timpul ar putea să treacă și mai repede decât trebuie. (și totuși consum timp pentru lucruri inutile) Am realizat faptul că timpul îmi este limitat. Trebuie să trăiesc din plin.